stăm la acelaşi balcon de la 15
ne bem cafelele şi ne fumăm ultimele foi ale acestei zile
cu capul afară

de mult vrem să ne plimbăm cu trenul
prin mulţimea aşezată în două linii paralele
(şi cum spunea profesoara de matematică
oricât nu le-am continua
ele n-o să se întâlnească niciodată)
şi cine vrea să plâng pentru sfârşit
toţi
de sub cupola infinitului

în dormitor moartea geme sub cearşaf
şi-l cheamă pe tobi
ea îl iubeşte pe câinele meu
numai el îi latră o bucurie întreagă
eu nu am talent
şi nici accent

mă îndeamnă să spargem veceul
şi să deschidem ferestrele

jos se aşteaptă aceleaşi ploi
în culori săptămânale
înfipte până la genunchi în beton

viaţa se pierde undeva
în întunericul de jumătate de metru

virgină. băăă! strigă un înger, murind de hepatită, din mâna tipului de la masa alăturată.
sunt multe mese nesimetrice. sunt pe pământ.
sunt sub. pe.
aşa cum sunt veceuri de iarnă şi vară, aşa cum curcubeul se naşte în cămaşă
cu cravată, se sufocă
şi moare în 5 minute.
el n-a ajuns niciodată pe buze. şi iarăşi

câinii umblă prin tomberoane şi troleibuze. latră gravitaţia. şobolanii
merg
în explozie neînarmaţi mereu după cotitura sângelui de
studentă din armata a
14,
prietenă cu singurătatea jucătoare de baseball şi infecţie.

oraşul se rupe în două
ambuteiaje
fugite din piaţa centrală.
oamenii de sub umbrelă îşi claxonează inimile ude. câinii se ling ultima oară
pe bot. se
trag sub muzica urinată de la etajele cu ochii umflaţi colţurat de beţie
în formă.
de semnul scăderii.
în ibric. ziua se plimbă în BMW decapotabil. cine
vrea o tură sub masa de alături?
acolo se scriu romane despre vieţile noastre! (frica e ficţiune.
îmi spunea profesorul în timp ce tremura
în faţa paharului cu dumnezeu şi diavol –
turneu de karate pentru o sticlă de bere) şi.
cerul nu mai are importanţă – cerul vomită albastru pe timp de

noapte. în spitale! oamenii cu umbrele sovietice îşi sug reciproc picioarele,
urlă
televizorul cu precipitaţii. azi.
drumul din centru îşi taie fericirea cu toporul
ca să nu facă zgomot ciorba.
lama tatei singuratică s-a rătăcit. hemoglobina nu mai desenează zâmbete după război de aer gol
cu umbre murdare de
ketchup.

atunci îmi venea să-mi fluier câinele
să mă urc pe el camuflat în tricoul galben cumpărat de mama fără voia mea
să fac un salt până la soare
să-i dau culoarea vânătă pentru căldura corpului tău
mă gândeam să-ţi răcoresc trupul cu urină din berea din congelator
servită cu tine la o partidă de belot
dar tu tot timpul mă amăgeai
şi eu îti cumpăram ciocolată

acum vreau să-ţi fac rău
să-ţi dau palme
pumni
picioare în fund
să te strangulez cu numărul meu de telefon
să-mi sting ţigara în zâmbet

mi-a spus mama că în timp ce ma năştea era sigură că voi fi fericit
şi eu ce dracu să fac cu toate foile albe

să ştii că vreau în continuare să-mi manânc cartofii mei prajiţi
din farfurii nespălate din milă
pentru viermii din bucătărie
vreau să nu mă mai găsesc acasă când mă întorc de la magazin cu ţigări şi bere
să beau cafea zilnic cu moartea de la ora 3

priveam cu tobi de la etajul 15 cum zboară avioanele de hârtie cu poeme nefinisate spre oamenii din furnicar

tobi lătra ceva maidanezilor îi hrănea cu salivă iar ei îngenunchiau

spre seară a venit aeroportul în curte

toţi vroiau să zboare dar erau striviţi de roţi şi tăiaţi de aripi

nici o pată de sânge nu trăda cangrena de pe faţa lor în poziţie de moarte

mă urinam benzină şi aruncam chibrituri dar soarele nu se lăsa uşor adus pe teren neexplorat

simţeam cum păsările se zbat în mine le vedeam ciocurile strivite de sticlele termopanului din pieptul meu

vomitau încontinuu cioburi de zbor tunat

pe la miezul nopţii am fost dat afară nedigerat

abia acum mi-am dat seama că nimeni nu mă recunoaşte
după vocea umedă
ce naşte cascade de aripi premature
ce se frâng uşor
sub greutatea firelor de praf auriu

azi am omorât podeaua de sub masă
cu încă o încercare de a ajunge la scaun

ies la o ţigară
o fumez după colţuri
am prea puţine în pachet ca să mă împart cu alţii
zâmbesc doar când
fetele apasă butonul roşu de pe telecomandă
mă privesc ca pe un ultim exemplar din cartea roşie
unica salvare e indiferenţa
şi o labă singuratică

jonglez cu cuţite de vise
şi aştept păreri în pălărie
ştiu că există riscul de a mă răni mortal

nici o salvare nu ar băga mâna-n mine
nici un electroşoc nu poate să scoale
inima mea impotentă

ştii
cu cât mai des murim cu atât mai uşor ne naştem
vaginul vieţii se dilată şi se preface în gură
ne înghite cu poftă apoi ne scuipă ca pe nişte coji de seminţe
da
asta e problema miezul meu e acolo

lasă-mă să împrăştii prin toate colţurile camerei
ca mercurul din termometrul pe care ţi l-am dat de cap
când încercai să mă vindeci
culcă-te liniştită
iar eu o să-ţi mănânc corpul ca o carie

te rog să fii serioasă
crezi că bag pe gât inimi de păsări
doar ca să mă simt sătul
nu vezi că mă închid nopţile în baie
şi rod în aripi de cioară cu peria
ca mai târziu să le înec în clor

la dracu cu tine
la dracu cu mine
la dracu cu toţi

nici o legendă nu poate fi întoarsă
ca o căldare cu fundul în sus

tobi e cel mai mare câine pe care braţele mele l-au înfăşurat
mă priveşte cu ochi de apă şi se scurge uşor în inimă
gâdilindu-mă cu coada printre degete
eu râd iar el doar zâmbeşte cu vampirii
îi zic tobi nu-ţi arăta colţii că nu te prinde la bot
el urlă enervat şi se plânge nopţii că nu sunt un mogli

toţi trec pe la mine cu biscuiţi şi ciocolate
iar eu arunc toate cănile cu ceai în chiuvetă
tobi sare în sus iar eu plâng în baie cu borcanul de moare
mi-e frică pentru el diabetul o să-l reteze la pământ
cu tot cu limbă şi colţii cu care se muşca de coadă
stârnind hohote de râs ce mă transformau în cearşaf

nu mă spăl pe mâini după ce m-am jucat cu el
aşa cum el nu-şi spală limba după ce mă linge pe călcâi

l-am prins de câteva ori că a mâncat rahatul vecinului
şi l-am certat el mi-a lătrat că n-o să se mai repete
dar gura lui pute în continuare a om

eu mănânc doar pâine şi el mă priveşte cu limba scoasă
şi cu coada măturând podeaua de firmituri
aşteaptă gestul meu
rup o bucată şi-i arunc pe covor
o miroase se uită la mine şi mârâie
mă apucă de călcâi şi mă duce-n veceu

tobi îmi spune să-l iert
fiindcă numai un câine îşi uită stăpânul pentru o bucată de carne
dar el s-a înşelat
era doar pâine

tobi m-a rugat să-l preîntâmpin când o să mănânc carne

autor Carabet Mihai